Berlin, 9 noiembrie 2011

Vicepresedintele Comisiei pentru afaceri externe a Parlamentului European (AFET), Ioan Mircea Pascu a avertizat marti la Berlin, in cadrul interventiei sale din Forumul „Viitorul politicii de securitate si aparare comuna” din cadrul celui de al 10-lea Congres de Securitate si Aparare Europeana: “Criza a adus amenintarile mai aproape de casa noastra, intr-un moment in care am inceput sa fim mai egoisti si sa privim mai mult inauntru, la problemele noastre interne. Cred ca ar trebui mai degraba sa revizuim importanta amenintarilor “vechi”, traditionale, cum ar fi agresiunea, in paralel cu atentia pe care o acordam amenintarilor mai sofisticate cum ar fi atacurile cibernetice, schimbarea climatica sau altele asemanatoare”.

“Politica europeana de securitate si aparare a luat nastere ca reactie la slabiciunea europeana in criza din fosta Iugoslavie. Apoi am vrut sa avem o voce egala cu NATO si nu un instrument care sa raspunda provocarilor noastre reale. Atunci ne-am planificat si instrumentele de astazi, care par din ce in ce mai putin relevante pentru tipul de probleme cu care ne confruntam in prezent. Mai mult, acum suntem in mijlocul unei crize profunde si persistente” a punctat europarlamentarul PSD.

Ioan Mircea Pascu a evaluat apoi sintetic: “Desfasurarea noastra actuala impresionanta de forte, in mod particular in Afganistan, pare sa fie lumina de la o stea care se stinge, daca nu s-a stins deja. Misiunea contra-pirateriei din Oceanul Indian poate fi interpretata mai degraba ca un substitut pentru lipsa de entuziasm in tratarea sursei problemei, care este pe uscat. Totodata, Libia, un test perfect pentru politica comuna de securitate si aparare, a fost expresia interesului inegal al statelor membre ale Uniunii”.

“”Abordarea cuprinzatoare” nu ar trebui interpretata doar ca o coordonare mai buna intre dimensiunile civile si militare ale operatiunilor noastre ci, in egala masura, ca o coordonare intre numeroasele noastre instrumente civile; in cele din urma rezultatele eficiente sunt generate doar de folosirea coerenta si integrata a tuturor instrumentelor pe care Uniunea Europeana le are la dispozitie” a subliniat Pascu.

In opinia sa: “In conditiile actuale create de criza, spectrul amenintarilor tinde sa se fragmenteze, sa devina si el “renationalizat”, ceea ce reprezinta inca o problema pentru realizarea unei perspective comune asupra amenintarilor si modalitatilor de raspuns. Pe scurt, operatiunile noastre actuale raspund unor provocari care devin din ce in ce mai putin relevante pentru un numar din ce in ce mai mare de state membre!”

“Mai mult,cand “Vestul” este confruntat global, si nu doar militar, cand arhitectura globala pe care am creat-o si regulile jocului sunt sub presiune crescuta, raspunsul nostru este sa taiem in continuare bugetele apararii!”

“Se pare ca UE este acum intr-o situatie similara cu NATO dupa sfarsitul Razboiului Rece, cand Alianta a fost confruntata cu cel putin doua provocari majore: “ratiunea sa de a fi” si definirea unui nou set de amintari care sa fie suficient de important pentru a genera un raspuns comun la ele.” “ Libia demonstrat dificultatea realizarii chiar si a unei minime pozitii comune, atat de aproape de granitele noastre.”

“In aceste conditii ma intreb care va fi impactul actualei concentrari a deciziei UE la nivelul statelor din zona EURO asupra aforturilor viitoare ale tuturor celor 27 de state membre pentru a realiza acel nivel al perspectivei comune necesar actiunii noastre in acest domeniu?” a concluzionat vicepresedintele AFET.

De Ioan Mircea Pascu

Intotdeauna am avut o parere buna despre dl.Papandreu, pe care l-am socotit un om echilibrat, un politician cu capul pe umeri. Si asta nu numai pentru ca el a venit cu ideea mecanismului 2+2 (Grecia si Turcia + Romania si Bulgaria), care ne-a ajutat decisiv sa intram in NATO, ci si pentru ca, pana acum, a rezistat foarte bine sarcinii de a administra marile dificultati cu care se confrunta tara sa.

Numai ca, asa cum se intampla adesea in politica, o miscare gresita poate anula tot ce ai facut bine pana atunci; e de ajuns un calcul gresit, pentru ca totul sa fie pus dintr-odata sub semnul intrebarii, anuland intr-o clipa tot ce s-a facut bine pana atunci. (Am un exemplu chiar si din Romania, insa nu despre el imi propun sa vorbesc acum …)

Asa s-a intamplat si cu neferita decizie a dlui Papandreu de a anunta intempestiv un referendum privind pachetul de masuri pentru Grecia, convenit, cu mare dificultate, de liderii europeni cu numai o saptamana inainte. Sigur, considerentele interne – pe care nu le cunosc, desi le pot banui macar partial (dorinta de a-si intari “mana” pe plan intern, in primul rand in fata opozitiei – cea care a creat actuala situatie, pe care guvernul prezent trebuie sa o descurce – dar si in fata propriului partid) par sa fi fost dominante. Insa, in opinia mea, eroarea comisa a constat in ignorarea implicatiilor externe.

Astfel, dl. Papandreu a luat aceasta decizie – care arunca pietele financiare in aer si ii punea pe liderii europeni intr-o postura mai mult decat jenanta, cu atat mai mult cu cat solutia pentru Grecia nu fusese usor de obtinut – fara nici cea mai mica intentie de a-si anunta in prealabil “colegii” din zona euro!? Socul produs astfel, combinat cu pierderea de credibilitate a acestor “colegi”, in primul rand pentru cancelarul german si presedintele francez, ca si haosul creat pe pietele financiare din intreaga lume au fost, cel mai probabil, neanticipate de Papandreu, cand a luat acea nefericita decizie.

Se poate specula ca dl. Papandreu nu si-a anuntat “colegii” pentru ca a simtit ca, daca i-ar fi informat, acestia nu i-ar fi permis sa ia o astfel de decizie, de care, se pare, avea nevoie pe plan intern (nu mai intereseaza prea mult daca motivatia a fost mai mult personala, decat nationala, sau nu). “Cacialmaua”, insa, s-a intors impotriva lui: ignorand ca Grecia este ajutata nu din simpatie, ci de nevoie, dl. Papandreu a fost chemat la ordine inainte de sumitul de la Cannes (pe care presedintele francez il dorea un moment de incununare a leadershipului sau personal …), spunandu-i-se ca cele 8 miliarde de euro pe care Grecia le astepta ca pe aer pentru a supravietui, nu vor veni decat dupa referendum si, cel mai probabil, numai daca rezultatul va fi pozitiv!?

Dl. Papandreu s-a vazut astfel nevoit sa vina acasa si sa incerce o schimbare de 180 de grade, renuntand la referendum(!?), sorbind astfel din cupa umilintei in fata colegilor din partid – care il sprijinisera in convocarea referendumului – dar si in fata opozitiei si, mai ales, a grecilor, care au vazut in acest gest de renuntare inca o umilinta in fata strainatatii …

Cariera dlui Papandreu se incheia in acel moment, iar faptul ca a durat inca o saptamana pana cand acest lucru a devenit evident nu schimba cu nimic lucrurile … (Cand ma gandesc si la modul in care dl. Papandreu a incercat sa-si motiveze schimbarea de 180 de grade, clamand ca, intrucat referendumul isi jucase rolul intern, nu mai era nevoie de el, chiar ca incepe sa imi fie si putina mila …).

Desigur, au mai existat situatii in care liderii politici au calculat gresit, numai ca si-au asumat eroarea si au demisionat (Generalul De Gaulle, de pilda, in 1969, cand a pierdut referendumul convocat de el). Insa mi-e greu sa inteleg obstinatia unora de a pretinde ca nu au gresit si, drept urmare, sunt indreptatiti la inca o sansa. (si aici am exemple de la noi, dar e mai bine sa nu le dau, caci si asa sunt de notorietate).

Vreau insa sa spun cateva cuvinte despre ultimele declaratii ale lui Mircea Geoana, colegul meu de guvern si de partid. Dupa pierderea alegerilor pentru sefia partidului, consecinta directa a erorii personale uriase din finalul campaniei pentru prezidentiale, Mircea a adoptat o tactica de “hartuire” a noii conduceri, chiar daca pe fond, in functia de presedinte al Senatului, a sprijinit politica partidului (drept pentru care a si fost admonestat recent de presedinte).

Motivatia acestei tactici de “hartuire” a actualei conduceri pare sa fie, asa cum a declarat el insusi public, faptul ca nu mai este consultat in luarea deciziilor. Cu alte cuvinte, prin aceasta atitudine de “fronda deschisa”, Mircea urmareste sa atraga atentia conducerii partidului ca trebuie sa fie si el consultat, atunci cand se iau deciziile majore din partid. Nu spun ca o minte in plus, mai ales una care a dobandit o anumita experienta in anii in care a condus partidul, nu ar fi necesara conducerii partidului. In fond, doi gandesc mai bine decat unul …

Numai ca, in opinia mea tactica aleasa este gresita (sa-i aduc aminte prietenului Mircea ca si eu am fost marginalizat exact la fel ca domnia sa, atunci cand era el presedintele partidului, si nu am trecut la “hartuirea” lui pentru asta?).

Iar tactica este gresita din cel putin din doua puncte de vedere: odata, pentru ca increderea colegilor in el se erodeaza astfel inevitabil, a doua oara, pentru ca singura sansa a lui de a mai continua sa joace un rol important pe scena politica romaneasca este cu PSD-ul, si nu impotriva lui. Cata credibilitate ar mai avea Mircea, daca, la un moment dat, ar trece fie direct in tabara Puterii, fie intr-un alt partid, sa spunem la Conservatori?

Recunosc, Mircea imi poate spune ca mai insel si ca “batalia” sa este pentru recucerirea “inimilor si mintilor” pesedistilor. Ei bine, atunci i-as raspunde ca am cel putin doua contra-argumente: unul, ca primul instict al soldatilor de rand este sa mearga cu generalul care ii conduce, nu sa il schimbe, al doilea, ca o asemenea tentativa de “re-cucerire” cu un an inainte de niste alegeri cruciale, chiar daca nu va imparti partidul din motivul tocmai invocat, ii va produce totusi rau, ceea ce nu va putea fi uitat nici de membri, nici de toti cei care spera in succesul sau la alegerile viitoare.

In incheiere, inca o precizare: am facut aceste comentarii public, intrucat impresia mea este ca acest mesaj nu a fost perceput cum se cuvine in discutia personala avuta cu Mircea nu cu mult timp in urma. Poate de vina a fost si faptul ca eu nu am fost explicit in partea cu privire la pozitia sa personala pe scena politica romaneasca. Sper, insa, ca acum lucrurile sunt clare.

Ioan Mircea Pascu

6 noiembrie 2011

Analiza a fost publicata initial pe www.contributors.ro

Caderea comunismului, urmata de dezagregarea fostei Uniuni Sovietice si terminarea Razboiului Rece au deschis o fereastra de oportunitate pentru toate tarile “prizoniere” ale sferei de influenta a URSS, inclusiv Romania, de a-si alege pentru prima oara dupa multi ani drumul de urmat in continuare. Ori, daca tinem seama de unde veneam, nu era greu de inteles pentru ce toate au ales sa se alature structurilor occidentale – NATO si UE.

Fereastra respectiva de oportunitate nu urma sa fie deschisa nelimitat, caci, asa cum s-a si adeverit ulterior, ea a inceput sa se inchida treptat odata cu revenirea Rusiei, succesoarea URSS, in jocul de putere mondial (unii vor spune ca nu l-a parasit niciodata …). Mai mult, se pare ca ea, fereastra, nu a fost deschisa niciodata pentru fostele republici sovietice, Moldova inclusiv, cu exceptia notabila a tarilor baltice, care au beneficiat dintr-odata de “generozitatea” Rusiei (negociata cu occidentalii) si au devenit membre atat ale NATO, cat si ale UE. (Personal sunt in continuare preocupat sa aflu care a fost “secretul” acestei “generozitati”, fiind martorul “nietului” rusesc atata vreme in anii ’90).

In ce priveste Romania si Bulgaria – tari plasate de occident impreuna, in ciuda faptului ca au prea putin in comun in afara localizarii geografice – se pare ca ele nu ar fi primit “ok-ul” Moscovei pentru integrare nici in NATO, nici in UE, asa cum l-au primit tarile grupului Visegrad. Asta ar explica si decalajul nostru la admiterea in NATO si in UE, dar si statutul nostru “incomplet” in aceasta din urma (vezi monitorizarea pe justitie care continua si astazi, ca si obstacolele politice in calea aderarii noastre la Spatiul Schengen sau campaniile declansate impotriva romanilor in tari ca Italia si Franta).

Puteam sa prevenim aceasta situatie, sau, ma rog, sa o depasim, daca tot am fost confruntati cu ea? Eu cred ca da, daca cei care au venit la guvernare la sfarsitul lui 2004, cand tara era recent admisa in cele doua organizatii, nu s-ar fi culcat pe-o ureche, considerand ca nu mai era nimic de facut, decat sa inceapa o lupta interna oarba intre ei, care ne-a scos complet de pe traiectoria europeana (cazul fondurilor europene lasate nefolosite la Ministerul Mediului, de pilda, din cauza neintelegerilor dintre membrii coalitiei, este cat se poate de ilustrativ).

In felul acesta, Romania nu numai ca nu a contracarat aceasta tendinta de plasare a ei la marginea Uniunii, ci, nonsalant, a oferit ea singura motive pentru a fi marginalizata, rezultatul fiind ca astazi, cand incepe sa se vorbeasca tot mai mult de o Europa cu doua viteze, noi nu numai ca nu sesizam riscul, dar ne complacem sa privim – cu un fel de masochism – cum alunecam incet afara din Uniune …

Desigur, vor fi si unii care vor spune ca nu exista nicio modalitate pentru a fi indepartati din Uniune, ca tratatele nu prevad o astfel de procedura, ca sunt eu alarmist, ca avem o conducere care stie ce face etc, etc. Acestora doresc sa le spun un lucru si sa le dau doar doua exemple.

In primul rand, doresc sa le spun ca, fiind in contact direct cu reprezentanti ai tarilor mari din Uniune, care conduc gestiunea depasirii actualelor dificultati ale eurozonei, sunt la curent cu frustrarea lor crescanda la adresa Greciei. Iar recenta gafa a premierului Papandreu, care a convocat referendumul fara nici cea mai mica averizare pentru liderii europeni, pentru ca sa renunte ulterior la el, dupe ce a fost “bestelit” cum se cuvine de acestia, nu a facut decat sa toarne gaz peste foc. Drept rezultat, astazi se vorbeste deschis la cele mai inalte niveluri despre iesirea Greciei din eurozona si chiar din UE cu totul!? (Personal, nu pot decat sa am compasiune pentru dl. Papandreu, care pare sa fi uitat pentru un moment ca occidentalii nu sprrijina Grecia pentru ca le este simpatica, ci pentru ca, fiind in eurozona, nu au incotro …)

Si acum, cele doua exemple. Unul este opinia unuia dintre arhitectii constructiei UE, dl. Jean-Claude Piris, fost consilier juridic pe langa Consiliul UE, publicata in Financial Times din 4 noiembrie 2011. Extrapoland tendinta de cantonare a deciziilor din UE la nivelul tarilor membre ale zonei Euro, care se manifesta tot mai mult in aceste zile, el propune, nici mai mult, nici mai putin decat ca “acei membri ai zonei Euro care doresc, sa incheie un tratat aditional compatibil cu dreptul international si cu cel al UE. Acest tratat – in opinia sa – ar urma sa contina obligatii suplimentare pentru semnatari, ca si o definire a organelor si regulilor care ar urma sa guverneze cooperarea lor suplimentara, in cea mai buna modalitate posibila. Ar urma sa existe si un organ parlamentar – spune el – care sa reprezinte parlamentele nationale si o mica autoritate administrativa, distincta fata de Comisie. Sub controlul Curtii Europene de Justitie, statele participante vor continua sa fie subiecte ale dreptului comunitar, inclusiv ale pietei unice… Ele ar urma sa se constituie intr-un grup temporar, deschis si altora, gata sa ii sprijine in efortul de asociere cand vor dori si vor fi capabili”.

Cel de-al doilea exemplu pe care il ofer este Raportul dlui Anrew Duff, liberal britanic, care a propus recent instituirea statutului de “tara asociata” la Uniunea Europeana, adica mai mult decat “candidat”, dar mai putin decat “membru”!? In aceasta categorie, ar urma sa intre trei tipuri de state: tarile care doresc sa se asocieze cu UE, dar nu doresc sa devina si membre (Noua Zeelanda, de pilda), tarile care doresc sa devina membre, dar, dintr-un motiv sau altul, nu o vor putea face (Ucraina sau Turcia, de pilda) si, in fine, tari membre care nu isi vor putea indeplini obligatiile si vor fi retrogradate din liga intai, a “mebrilor”, in liga a doua, a “statelor associate”!?!

Sigur, vor fi unii care vor spune fie ca este vorba doar de simple opinii personale, care nu refleta realitatea etc. Dupa parerea mea, ele sunt insa baloane de incercare, care doresc sa testeze atmosfera inaintea lansarii unor initiative mai substantiale.

Iata pentru ce, intr-o contributie anterioara, am aratat ca aderarea Romaniei la zona Euro devine un obiectiv politic, nu numai monetar, trebuind sa reuneasca toate fortele politice in jurul sau, asa cum s-a intamplat in anii ’90 cu admiterea in NATO si in UE. Altfel, toate eforturile depuse atunci se vor duce pe apa sambetei, iar Romania se va gasi “back to square one”, adica din nou la dispozitia celor puternici din zona noastra geografica, asa cum a fost atata timp in istoria sa.

Sunt constient ca unii vor aduce drept contra-argument faptul ca Romania este inclusa in scutul anti-racheta al NATO si ca, drept urmare, va fi protejata suplimentar. Nu neg ca, intr-o oarecare masura, argumentul este valabil (si sper sa fie cat mai mult timp asa), numai ca nici pentru Statele Unite, cat sunt ele de puternice, nu exista garantia ca vor ramane angajate la actualul nivel peste tot in lume, iar odata cu retragerea lor din Iraq si Afganistan, relevanta zonei noastre pentru ele se diminueaza inevitabil.