noiembrie 26, 2011

La ultima sedinta de guvern, premierul, motivat de apropierea alegerilor, a prezentat colegilor de cabinet o propunere. Este vorba de un nou program, menit sa rezolve mai multe probleme dintr-o data: programul “Primul Loc de Veci”! El se adreseaza in primul rand tinerilor pana in 35 de ani, car vor avea posibilitatea ca, in schimbul platii lunare a unei sume de bani, sa aiba siguranta ca, la momentul dat, vor avea beneficia un loc de veci decent. Sigur, programul este deschis si pensionarilor, insa in conditii mai putin avantajoase. Persoanele din aceasta categorie vor trebui sa plateasca cash si dintr-o data, intrucat guvernul, in ciuda staruintelor sale de a le scurta chinul pe acest pamant, nu are de unde sa stie pe cat timp vor putea conta pe ei la plata.

Specialistii din Ministerul Finantelor (pe surse aflam ca acolo a aparut idea, inspirata fiind de succesul programului “Prima Casa”), au si facut un calcul cu privire la sumele de bani care se vor strange astfel suplimentar la buget. Aceasta, tinand seama ca inscrierea in program va fi obligatorie, fiind monitorizata de puzderia organelor de control ale statului (care, intre noi fiind vorba, nu au dus-o niciodata mai bine ca acuma).

Dincolo de aportul la buget anticipat, cabinetul Boc ia in calcul si alte beneficii potentiale ale programului. Printre acestea se numara impulsul dat industriei costructiilor, care va incepe sa produca din nou otel si beton, ca in vremea lui Ceausescu. Apoi, se sconteaza si pe diminuarea cheltuielor pentru asitenta sociala si sanatate, anticipandu-se ca un mare numar de cetateni, entuziasmati de atractivitatea programului, vor opta sa treaca mai repede la indeplinirea lui, pe considerentul ca poate viata de apoi sa fie mai buna, decat asta … (cineva de la PDL cu functie mare de la partid ar fi obiectat ca partidul ar putea astfel sa piarda un important numar de votanti; a fost insa asigurat ca acestia vor fi socotiti totusi la numaratoarea de partea partidului, intrucat administratiile locale au primit ordin sa incetineasca eliberarea documentelor de deces, iar pe baza CNP-urilor colectate in timpul ultimului recensamant, decedatii vor fi trecuti corespunzator pe listele celor care au votat!?). Tot la beneficii este trecuta si infiintarea unui numar mare de locuri de munca – constructori si gropari – care va duce la diminuarea somajului, permitand astfel in plus guvernului sa poata declara, in sfarsit, adevarul in aceasta privinta Institutului European de Statistica – EUROSTAT – de la Bruxelles. Tot in randul avantajelor este trecuta si refacerea tonusului afacerilor cu terenuri, intrucat constructia de cimitire va lua un adevarat avant!? In sfarsit, se sconteaza ca ideea va fi imbratisata si de sectorul bancar (inclusiv de bancile austriece, care erau tocmai pe cale sa se retraga …), intrucat se asteapta imprumuturile masive pe care populatia le va face, in vederea participarii entuziaste la un asemenea program. Singurele institutii mai putin fericite sunt cele de asigurari, interesate, din contra, ca asiguratii sa traiasca cat mai mult …

Sursele noastre ne-au informat ca, dupa primirea cu enuziasm a ideii acestui nou program social al guvernului Boc, membrii cabinetului au ridicat o problema controversata, si anume: cine sa raspunda de aplicarea in practica si monitorizarea acesteia? Ministerul Lucrarilor Publice a fost primul care a cerut responsabilitatea, motivand, desigur, ca numai el va putea atrage importante fonduri europene pentru acest obiectiv cu adevarat national. Oferta a fost insa contracarata de cei de la Interne, care au argumentat ca ei ar trebui sa fie responsabili, intrucat toate datele personale ale cetatenilor se afla in posesia lor. Ministerele Sanatatii si cel al Muncii au argumentat ca, fiind vorba de o masura de protectie sociala, si ele ar trebui implicate in gestionarea programului. In sfarsit, se spune ca in timpul dezbaterii, premierul Boc ar fi fost chemat urgent la telefon de cineva din “reteaua transpartinica”, pentru a fi informat ca singura modalitate de a asigura succesul programului este, desigur, un “parteneriat public-privat”. (Chestiunea cetatenilor care sprijina PDL stabiliti in strainatate care opteaza pentru program a fost lasata in grija dlui Branza, recunoscut pentru abilitatile domniei sale in domeniu …)

Spre terminarea discutiilor a aparut o mica problema: Ministerul Justitiei a sesizat ca, intrucat, fiind vorba de un domeniu nou si neasteptat, lipseste legislatia in domeniu, insa premierul, in uralele tuturor celor prezenti, a anuntat ca aceasta va fi scrisa rapid si adoptata prin asumarea raspunderii! Se va evita astfel ca tradatorii de tara din opozitie sa schimbe ceva din acest magistral program social al cabinetului si premierului sau.Tot domnia sa a fost cel care a transat definitiv chestiunea gestiunii programului, spunand ca aceasta va fi asigurata direct de domnia sa, prin intermediul Secretariatului General al Guvernului! (Mi s-a spus ca, atunci cand a vrut sa o anunte pe dna Andreescu despre aceasta noua sarcina, premierul ar fi aflat ca doamna respectiva era deja in biroul ei, inscriindu-si toate neamurile in program, ca si fie sigura ca sunt primii beneficiari ai avantajelor incontestabile ale acestuia; in plus, pentru domnia sa si rudele respective, inscrierea va fi, desigur, “moca”)

Odata adoptat programul, premierul a decis cu autoritatea sa recunoscuta, intreruperea lucrarilor cabinetului si organizarea unei conferinte de presa in care sa anunte el insusi aceasta noua dovada a grijii actualei puteri fata de romani. Ajuns in sala, premierul si-a inceput declaratia catre tara, anuntand ca “propune o noua initiativa sociala, cu mare impact la populatie, initiativa care se inscrie perfect in filozofia cabinetului de sprijinire a reformarii si modernizarii statului, prin noi investitii si creare de locuri de munca …” Restul e istorie …!

Ioan Mircea Pascu

24 noiembrie 2011

Analiza a fost publicata initial pe www.contributors.ro

De cand s-au accelerat lucrurile in cazul lui Mircea Geoana, am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la “experienta APR” din 1997. Pentru cei care nu cunosc despre ce este vorba, sau isi aduc vag aminte, iata o recapitulare: imediat dupa pierderea alegerilor din decembrie 1997, PDSR-ul cum se numea PSD-ul atunci, a trecut, cum era firesc, printr-un congress, care a ales o noua conducere, in frunte cu dnii Iliescu si Nastase. Intre vicepresedinti ma numaram si eu. Functia de purtator de cuvant a revenit dlui Melescanu. (Un amanunt pe care nu il uit, insa pe care nu am reusit nici astazi sa il “descifrez” complet, a fost propunerea intempestiva a Corinei Cretu – facuta la prima reuniune a Biroului recent ales – ca eu sa preiau functia de presedinte executiv al partidului, atunci cand toata lumea stia ca aceasta era asteptata de Adrian Nastase!? Corina era in termeni buni cu Adrian, insa era de notorietate si relatia ei excelenta cu dl. Iliescu, asa ca, in lipsa oricarei discutii prealabile cu mine, am preferat sa nu particip la acest “joc”, anuntand ca nu eram “interesat”. Drept urmare, Adrian Nastase a preluat conducerea executiva a partidului si, probabil, nu a uitat incidentul, ceea ce ar putea explica anumite lucruri din relatia noastra ulterioara …)

Catva timp, cam pana prin primavara lui 1997, lucrurile au mers relativ bine in partid, fara nori la orizont, in afara, bineinteles, de faptul ca, pe zi ce trecea, incompetenta guvernantilor incepea sa coste tot mai mult societatea romaneasca, iar noi, ca principal partid de opozitie, trebuia sa ne exercitam tot mai apasat rolul (au fost si propuneri de a forta alegeri anticipate, tentatie pe care ne-am refuzat-o, socotind – corect, cum au dovedit ulterior faptele – ca exercitarea in intregime a mandatului din partea celor aflati la guvernare le va pecetlui definitiv soarta).

Numai ca, pe masura ce ne indreptam spre Conferinta Nationala de la inceputul verii (21.06.1997), care urma sa stabileasca definitiv configuratia partidului, apele au inceput sa se turbure. Dl Melescanu, acompaniat de dnii Boda, Cosea, Salagean, Enache si altii, au inceput sa fie tot mai nemultumiti de echipa de conducere formata din dnii Iliescu si Nastase. S-a ajuns pana la solicitarea plecarii lor de la conducere Astfel, cu o zi inainte de Conferinta, la reuniunea pregatitoare, “dizidentii” ies la atac si incearca sa impuna discutarea documentului lor – care, la punctul 5 solicita schimbarea dlui Iliescu – la paritate cu cel al partidului!? Imi aduc aminte ca interventiile lor au fost facute pe un ton relativ pasnic, de parca ar fi vrut sa ne adoarma “vigilenta”. In plus, au primit sprijin si din afara grupului (regretatul Dan Martian, de pilda, obsedat de razboiul lui personal contra lui Adrian Nastase, milita pentru sustinerea solicitarii, facand o singura concesie: fara punctul 5, in timp de Ucu Rus, de la Cluj, incerca sa ne faca sa credem ca membrii de partid si simpatizantii ne cereau sa nu terminam sedinta fara sa fi transat definitiv problema).

In ciuda faptului ca primisem mesaje, fie direct din partea lui Teo Melescanu, care vroia sa stea de vorba pe indelete cu mine, fie indirecte, prin ziarista Rodica Ciobanu, care imi spunea ca grupul lui Melescanu ar fi avut nevoie de mine, in luarea mea de cuvant am “descifrat” mesajul “documentului” respectiv, declarand ca se urmarea preluarea conducerii partidului, prin inlaturarea conducatorilor aflati in functie. Interventia mea, care, pe de o parte, a devoalat adevaratele intentii ale autorilor documentului respectiv, iar, pe de alta, a ridicat astfel miza dezbaterii, a fost catalogata a doua zi, in Conferinta Nationala, de prietenul meu, Sergiu Nicolaescu, drept o … “demascare stalinista”!?

Cum ultima discutie din chiar dimineata Conferintei dintre dl. Iliescu si “dizidenti” nu a dus la niciun rezultat, pe parcursul lucrarilor inevitabilul s-a produs: dl. Melescanu si grupul de “dizidenti” condus de el a renuntat sa mai incerce sa preia conducerea partidului si a demisionat doar in fata camerelor de luat vederi, nu si in Conferinta, plecand pentru “consultari” in afara Complexului Expozitional, unde avea loc Conferinta (gurile rele spun ca ar fi fost intr-o locatie unde erau asteptati de dnii Magureanu si Costea, dupa care ar fi fost la sediul PDAR, unde erau asteptati de regretatul Victor Surdu, adeptul crearii unui partid transilvanean). Asa a luat ulterior nastere Alianta pentru Romania – APR – ale carei legaturi cu persoana dlui Costea, roman stabilit la Paris – au tinut pagina intai a ziarelor multa vreme dupa aceea.

A urmat un adevarat marathon prin tara, pentru a stinge focurile aprinse de simpatizantii “dizidentilor” si a pastra integritatea partidului, marathon incununat pana la urma de succes. APR-ul, bucurandu-se de un important sprijin intern – cel mai probabil, din partea puterii -, dar, cum am vazut, si extern, a ajuns pana la cca 20% din preferintele electoratului, scor confirmat in buna masura la alegerile locale din 2000. La cele generale si prezidentiale, insa, din toamna aceluiasi an, performanta a fost mai mult decat modesta (sub pragul electoral de admitere in Parlament). Ca un fapt divers, imi aduc aminte ca, undeva intre alegerile locale si cele generale, dl. Talpes a tinut sa ma informeze ca tocmai se luase decizia de “abandonare” a APR, lucru confirmat ulterior de rezultatele nesemnificative obtinute la alegerile care realmente contau, cele generale si prezidentiale!?

Cat de relavanta este aceasta experienta – depasita cu brio de partid in 1997 – pentru situatia actuala creata de excluderea lui Mircea Geoana din partid? In opinia mea, lucrurile stau acum invers: daca atunci exista un grup de “dizidenti” care a creat ulterior un partid, ca raspuns la tentativa esuata de a prelua mai intai conducerea partidului, acum discutam de un singur om, Mircea Geoana, care, daca va dori, va putea si va gasi sprijinul necesar, va incerca sa coaguleze abia de acum incolo un grup de “dizidenti” si, eventual, va crea o noua formatiune politica. Deci, o prima deosebire, ar consta in faptul ca, daca in 1997 discutam despre un “pericol iminent”, acum discutam despre un “pericol potential”.

In al doilea rand, sa presupunem ca el se va materializa si Mircea Geoana va reusi sa coaguleze o formatiune politica proprie, inclusiv cu cativa oameni din PSD. Acest lucru presupune insa, in afara unui mare efort (logistic, financiar, organizational etc) si o situare obligatorie in cadrul spectrului politic romanesc. Deci, ca sa beneficieze de un minim de credibilitate publica, noua formatiune ar trebui sa se cantoneze tot pe partea de centru-stranga (caci o cantonare la centru-dreapta nu ar fi credibila din partea lui Mircea Geoana, care a sustinut si sustine ca este un om de stanga). Aici, insa, noua formatiune ar trebui sa isi faca loc intre PSD si UNPR care, din aceleasi ratiuni de credibilitate (toata conducerea este formata din oameni care au fost ani in sir in PSD, unde si-au construit carierele politice) a optat tot pentru centru-stanga. Acest lucru este insa dificil de realizat (cel putin pana la urmatoarele alegeri). Ramane, deci, partea de centru-dreapta, care, cum spuneam deja, va decredibiliza din start intregul exercitiu, caci acuza ca Mircea Geoana actioneaza de coniventa cu actuala putere s-ar dovedi astfel adevarata … (Tocmai de aceea, intr-o postare recenta de pe blog, spuneam ca singura sansa a lui Mircea Geoana de a mai insemna ceva in politica romaneasca este in interiorul si impreuna cu PSD-ul).

Asa stand lucrurile, concluzia mea este ca “pericolul” pentru PSD ca Geoana sa creeze o formatiune politica este mai mic decat a fost APR-ul, pe care, cum am aratat, PDSR-ul de atunci l-a depasit cu brio, castigand alegerile din 2000. Sigur, se vor pierde ceva puncte procentuale in sondaje, insa este suficient timp ca, pe masura ce ne vom apropia de alegeri, PSD-ul sa le recupereze (si, a propos de datele scoase pe piata de amicul Alin Teodorescu, care indica o mica “hemoragie” pentru PSD, nu pot sa uit prietenia care il leaga de Mircea …). Din punctual acesta de vedere, daca tot s-a luat masura drastica de eliminare a lui Mircea Geoana din partid, atunci mai bine acum, decat mai tarziu!

Referitor la Mircea, pot spune ca a fost un foarte bun ambasador si ministru de externe, insa la conducerea partidului si in candidatura la prezidentialele din 2009, performanta demonstrata a fost mai slaba. In plus, nerecunoasterea acestui adevar l-a costat suplimentar, caci a continuat sa actioneze ca si cum tot el s-ar fi aflat la conducerea partidului si a opozitiei, ceea ce l-a impins in afara realitatii, cu costurile dure implicate de revenirea la realitate. O cariera externa – ce i se poate oferi acum este inevitabil mai putin decat in 2005 – ar putea fi o solutie, pe care nu ar trebui sa o desconsidere cu usurinta. Dupa cum il cunosc eu, insa, cel mai probabil, Mircea Geoana va continua, intr-un fel sau altul, in politica romaneasca. Sa vedem, insa, cu ce rezultat.

Berlin, 10 noiembrie 2011

Vicepresedintele Comisiei pentru afaceri externe a Parlamentului European (AFET), Ioan Mircea Pascu a subliniat miercuri la Berlin in interventia sa la cea de a 4-a Conferinta Anuala de Evaluare a Politicii externe si de securitate comune, organizata de Institutul German pentru Afaceri Internationale si de Securitate (SWP) „necesitatea unei mai bune corelari a dimensiunilor comerciale si politice pentru partenerii strategici ai Uniunii Europene de catre Serviciul European de Actiune Externa (SEAE)”. Tot miercuri, Ioan Mircea Pascu a fost presedintele panelului „Amenintarile chimice, biologice, nucleare si radiologice CBRN. Cum sa raspundem noilor amenintari?” din cadrul celui de al 10-lea Congres de Securitate si Aparare Europeana de la Berlin.

Eurodeputatul PSD a punctat doua probleme conceptuale privind activitatea Serviciului de Actiune Externa si a Inaltului Reprezentant. „Relativa imprecizie a mandatului reprezinta de fapt un avantaj, pentru ca ofera mai mult spatiu de manevra”. „Inaltul Reprezentant este ori un birocrat ori o persoana cu viziune – cele doua se exclud in acest caz.”

In opinia sa, in perspectiva „Serviciul are nevoie de o viziune strategica”. „Parlamentul European a avut o pozitie ferma fata de situatia din Egipt, Libia si Ucraina, solicitand de la inceput lucruri care au fost apoi realizate mai tarziu. Astfel, Inaltul Reprezentant a avut un „mandat indirect” care i-a permis sa actioneze eficient”.

In cadrul panelului CBRN pe care l-a condus la Congresul de Securitate si Aparare Europeana, Ioan Mircea Pascu a evidentiat relatia intre amenintarile “traditionale”, cum ar fi agresiunea, sau cea a potentialelor atacuri cu arme de distrugere in masa si cele considerate “noi” sau neconventionale: atacurile cibernetice sau securitatea energetica. “Spectrul amenintarilor a inceput sa se fragmenteze si el, fiecare tara avand tendinta sa raspunda la anumite amenintari specifice”. “Vechile amenintari pot deveni neconventionale, schimband doar sursa riscului. De pilda amenintarea nucleara exista de multa vreme, dar acum nu mai imbraca doar forma traditionala ci si pe cea generata de un stat problema nuclear sau de posibilitatea ca o bomba improvizata sa cada in manile unei organizatii teroriste”. “Astazi apararea fata de aceste riscuri impune atat atentia acordata “sursei” cat si protectia “individuala” a barbatilor si femeilor din fortele noastre armate”, a concluzionat vicepresedintele AFET.