Ioan Mircea Pascu

8 ianuarie

Analiza a fost publicata initial pe www.contributors.ro

O intrebare se pune tot mai frecvent: oare criza actuala va sfarsi tot cu un razboi, asa cum s-a intamplat cu cea dintre 29-33? (In paranteza fie spus, este remarcabil ca legatura dintre cele doua fenomene mondiale se face mai mult acum, decat in anii imediat urmatori incheierii razboiului …).

Atunci am avut o combinatie de retorica nationalista cu un program agresiv de inarmari (si mari constructii publice, indeosebi de autostrazi), care a avut efectul de a scoate economia mondiala din criza, cu pretul angajarii intregii lumi pe fagasul razboiului izbucnit sase ani mai tarziu.

Astazi, desi retorica nationalista se face tot mai auzita (vezi cazul Ungariei, de pilda), politic vorbind marea majoritate a actorilor importanti fac parte din NATO si UE, ceea ce ingusteaza intrucatva marja lor de actiune independenta.

Apoi, cel mai important, economia de astazi se bazeaza mult mai putin pe productia propriu-zisa de bunuri, de exportul lor, cat pe speculatii financiare. Drept urmare, inarmarile nu mai au cum sa reprezinte acea locomotiva care sa scoata economia mondiala din criza, cum s-a intamplat in anii ’30.

Cea mai buna dovada o constituie faptul ca, astazi, desi provocarile, chiar amenintarile, la adresa securitatii mondiale se multiplica, nimeni nu ia in consideratie izbucnirea unui nou razboi mondial, drept pentru care bugetele apararii sunt reduse drastic pe toata linia.

Aceasta afirmatie trebuie citita cu doua calificari. Prima este ca, desi perspectiva unui nou razboi mondial, de talia celui de-al doilea, nu este probabila, cel putin pe termen scurt si mediu, posibilitatea izbucnirii unor conflicte semnificative, in zone ca cele ale Orientului Mijlociu sau ale Golfului Persic (vezi amenintarea inchiderii Stramtorii Urmuz), ca si in alte zone strategice sau bogate in resurse naturale, nu trebuie exclusa.

A doua calificare este ca, cel putin pentru Statele Unite, a caror economie se bazeaza in cea mai mare masura pe operatiunile financiare, productia de bunuri, desi in scadere – fiind dislocata spre tari cu costuri de productie mici – nu cunoaste insa o diminuare in domeniul militar! Chiar din contra, productia de armamente si echipamente militare, care are in spate un puternic efort de cercetare/dezvoltare, atat privat, cat si de stat, cunoaste ritmuri sustinute, pentru pastrarea avansului tehnologic, implict, a suprematiei americane in lume.

O schimbare importanta este in curs sa se produca, totusi. Sub presiunea uriasului deficit bugetar, Statele Unite vor efectua reduceri ale bugetului apararii care se vor ridica la 15% in urmatorii ani. Nu trebuie insa sa tragem de aici concluzii pripite: SUA vor continua sa ramana pe primul loc in lume sub aspect militar, continuand sa detina un avans tehnologic de cca doua decenii in fata oricarui alt stat din lume!

Mai mult, nevoia prezentei de mari proportii peste hotare – acum, dupa incheierea conflictelor din Iraq si Afganistan – se va diminua considerabil, tot ca urmare a avansului tehnologic. Astfel, capacitatea Statelor Unite de a lovi de pe teritoriul national, in termen scurt, orice punct de pe glob se va intari, initiindu-se astfel o noua forma de manifestare a traditionalului “izolationism” american. (Aceasta teza, in general redefinirea “izolationismului” in conditiile globalizarii, merita aprofundata si as saluta orice efort in aceasta directie).

Insa nu va fi un “izolationism” de tipul celui interbelic, ci, mai degraba, unul care va fi caracterizat de focalizarea atentiei si a resurselor in granitele nationale, dublata de mentinerea si perfectionarea unei capacitati rapide de interventie in orice punct de pe glob, unde se va dovedi necesar.

(Poate ca un alt exemplu in aceasta privinta il constituie Marea Britanie, care, in ultimul timp, pare sa se preocupe tot mai mult de problemele sale interne, lasand impresia ca se desprinde cumva atat de Europa, cat si de Statele Unite. Am putea sa descriem aceasta stare cu o fomula ca, asa cum Statele Unite isi “ajungeau lor insele” in perioada interbelica, si Marea Britanie astazi “isi ajunge sie insesi”. Intr-un cuvant, gaseste suficient “fun” intre garnitele nationale, ca sa il mai caute in afara …)

Este aproape sigur ca, in noile conditii – dupa incetarea conflictelor din Iraq si Afganistan si mentinerea presiunilor economice generate de actuala criza, in paralel cu redistribuira puterii pe plan mondial – Statele Unite isi vor redefini angajamentul fata de NATO (prefigurarea am avut-o in timpul operatiunilor din Libia din vara trecuta).

Aceasta inseamna ca europenii – fie in interiorul NATO, fie prin intermediul UE – vor fi nevoiti sa isi asigure intr-o masura mult mai mare decat pana acum propria aparare. Iar aceasta in conditiile in care principala “victima” a reducerilor bugetare drastice impuse de actuala criza o reprezinta tocmai apararea! Proiecte precum Eurofighter-ul, despre care nu se stie cum se va finaliza, vor ramane de domeniul trecutului, caci este greu de crezut ca tarile europene vor reusi curand sa se mobilizeze in aceeasi masura cum au facut-o atunci cand acest proiect debuta …

Mai mult, chiar in timp de scriu aceste randuri, trei dintre principalii contributori la proiectul Eurofighter au facut optiuni semnificative pentru F 35 american (se pare ca in Italia se va crea chiar o linie de productie pentru tarile europene)!?

In atari conditii, nu este deloc exclus ca europenii sa apeleze din ce in ce mai mult la armamente americane – care vor ramane in continuare atractive sub raport tehnologic si comercial – deoarece, asa cum se prezinta lucrurile acum, va fi tot mai greu de obtinut acel efort european comun necesar integrarii industriilor lor de aparare.

In general, desi integrarea continua – este vorba, cum spuneam alta data, de o integrare “negativa”, adica de nevoie, nu de voie, in domeniul financiar, impusa de criza datoriilor suverane – observam ca domeniul sacrificat tot mai mult este cel al politicii externe, de aparare si de securitate comune!

Astfel, in ciuda multiplicarii sumiturilor tarilor membre ale zonei Euro, concretizate prin convenirea unor masuri de integrare financiara si bugetara neimaginabile doar cu doi, trei ani inainte, si care vor avea drept efect o tesatura mult mai densa intre tarile membre, actiunile externe neconcertate, chiar contradictorii, se inmultesc (vezi, de pilda, cazul Frantei si al Maii Britanii, care, in ciuda efortului de “pooling and sharing” pe care l-au lansat si acreditat in domeniul militar, precum si al campaniei comune impotriva lui Gaddafi, sunt astazi pe pozitii vadit contrare in privinta continuarii integrarii in interiorul UE).

Intensificarea tenditelor centrifuge in domeniul politicii externe si de aparare commune se datoreaza in mare masura egoismului generat de criza, resentimentelor acumulate in efortul de “integrare negativa”, precum si epuizarii resurselor de “integrare pozitiva” (care permitea statelor membre sa isi coordoneze de buna voie actiunile de politica externa, aparare si securitate, intrucat era vorba de actiuni liber consimtite, nu impuse).

Drept urmare, in opinia mea, obtinerea unor pozitii comune ale UE in diverse chestiuni internationale se va dovedi din ce in ce mai dificila in viitor, intrucat cauzele mentionate mai sus, atat individual, cat si impreuna, vor accentua divergenta si nu convergenta intereselor nationale ale statelor membre.

Ce ar trebui sa facem noi, in aceste conditii? Ca sa evitam sa alunecam din nou in “zona gri” dintre adevaratul “Vest” si Estul reprezentat in primul rand de Rusia, va trebui sa ne mentinem angajamentul de a subscrie obligatiilor convenite la ultimul sumit al UE, cu obiectivul de a accede cat mai repede in Zona Euro, pentru ca altfel nu vom sta la masa deciziilor, ci vom face din nou obiectul lor.

Apoi, va trebui sa mentinem cat putem mai mult raporturile actuale cu Statele Unite, care vor fi tot mai putin interesate de zona noastra (cu exceptia, poate, a apararii anti-racheta), ca de Europa in general. Ori, daca si europenii par sa se indrepte spre piata americana pentru achizitia principalor lor sisteme de armamente, nu vad de ce noi nu am face-o. Sigur, o atare abordare va trebui sa tina seama de reglementarile in domeniu convenite deja in interiorul UE. Iar daca aceasta din urma institutie va prelua treptat rolul actual al NATO de principal garant al securitatii noastre, va trebui, desigur, sa ne focalizam si noi eforturile in aceeasi directie.

In sfarsit, cred ca va fi inevitabil sa ajungem la un modus vivendi functional cu Rusia, marele nostru vecin, cu care vom fi fortati de imprejurari sa interactionam. Aceasta nu pentru ca am contempla o intoarcere in bratele ei larg deschise, ci pentru ca, pe de o parte, nu trebuie sa fim noi aceia care creaza obstacole in raporturile dintre institutiile occidentale si aceasta mare putere, iar, pe de alta, am putea identifica domenii in care cooperarea s-ar putea dovedi si in interesul nostru national (ma gandesc, de pilda, la chestiuni ca diminuarea pretului platit pentru gazele importate si/sau includerea noastra in traseele viitoare ale transportului de gaze si titei spre consumatorii occidentali).

In concluzie, cred ca trebuie sa constientizam ca ne aflam intr-un moment de rascruce al evolutiilor internationale, pe care, daca nu vom fi constienti si capabili sa il gestionam cum se cuvine, s-ar putea sa irosim decenii de efort depus cu atata truda pana acum si, mai important, sa ne amanetam viitorul pe multi ani de acum incolo, irosind fereastra de oportunitate oferita de prabusirea comunismului si recapatarea libertatii de actiune pentru tarile de talia noastra din centrul si estul Europei.

Ioan Mircea Pascu

decembrie 27, 2011

Analiza a fost publicata initial pe www.contributors.ro

Incep sa fiu convins ca dl. Rogozin, fostul ambasador rus pe langa NATO, recent numit vicepremier al Rusiei insarcinat cu probleme de aparare, are o obsesie legata de Romania.

Dupa un sir intreg de declaratii - diplomatic spus, “neamicale” - facute in calitatea sa anterioara de ambasador, isi inaugureaza noua functie tot cu o declaratie la adresa Romaniei, numai ca, de data aceasta, in registrul bataii de joc!? Cu alte cuvinte, daca a vazut ca nu ne poate inspaimanta sa renuntam la amplasarea scutului anti-racheta cu declaratiile sale belicoase, acum ne ia la misto, ca sa folosesc o expresie populara la romani … Asta seamana foarte bine cu zicala: daca vulpea nu ajunge la struguri, zice ca sunt acri, sau mai precis, ii ia la misto ca sunt acri!?

Schimband registrul, din serios in zeflemitor, dl. Rogozin devine brusc preocupat de faptul ca Statele Unite nu ne respecta suficient pe noi, romanii!? Daca as pastra si eu acelasi registru zeflemitor, as spune ca “prostul moare de grija altuia …” Numai ca intentia mea nu este sa ii raspund cu aceeasi moneda dlui Rogozin.

Legat de afirmatia referitoare la Romania - cum ca, dupa ce a citit domnia sa acordul, realizeaza limitarile stricte impuse comandantului roman de la Deveselu - nu sta o clipa in picioare. (Mai degraba, ma asteptam ca dl. Rogozin sa multumeasca celor doua parti ca au facut public acordul respectiv, permitand astfel domniei sale sa aiba acces liber si oficial la el, si nu prin “mijloace specifice”).

De ce nu sta in picioare afirmatia dlui Rogozin? In primul rand, pentru ca nimeni in Romania nu crede in “grija” domniei sale, in general a Rusiei, fata de suveranitatea noastra. In al doilea, pentru ca si noi stim sa citim si sa apreciem ce este si ce nu este in interesul nostru. Si, in sfarsit, in al treilea, pentru ca, daca am decis sa semnam acordul asa cum este, inseamna ca ne-am exercitat dreptul suveran de a-l accepta, ca sa nu mai vorbesc ca acordul este rezultatul unei negocieri cu partea americana, nu a unei impuneri.

Mai degraba, prin aceasta remarca, dl. Rogozin ne demonstreaza inca o data (daca mai era nevoie) ca Rusia de astazi s-a schimbat prea putin fata de Rusia imperiala si URSS. Ceea ce ne aduce la fondul declaratiei dlui vicepremier Rogozin.

In realitate, dl. Rogozin pare sa-si fi dorit micul sau discurs de la intalnirea cu reprezentantii fortelor aeriene ruse din zona Kraznosnamensk drept o reflectie asupra NATO, la incheierea misiunii sale pe langa Alianta. Ori, in acest sens, mesajul domniei sale este urmatorul: in timp ce Germania si Rusia s-au schimbat, devenind “democratii moderne si adepte ale economiei de piata”, NATO a ramas in esenta aceeasi alianta din timpul razboiului rece, indreptata in mare masura impotriva celor doua state!?

Astfel, lasand la o parte faptul ca Rusia nu este nici pe de parte comparabila cu Germania in termeni democratici (vezi si recentele demonstratii din Rusia legate de rezultatul votului la ultimele alegeri parlamentare si de intentia premierului Putin de a candida pentru al treilea mandat de presedinte), ca si diferenta de “calitate” intre “economiile de piata” ale celor doua state, dl.Rogozin, care se plange de faptul ca orice ar face Rusia, ochii Aliantei tot cu suspiciune o vor privi, nu vede padurea din cauza copacilor.

Domnia sa nu realizeaza nicio clipa ca insasi aceasta ultima declaratie zeflemitoare la adresa Romaniei demonstreaza exact acest lucru, si anume ca Rusia, indiferent de ipostazele sale, nu se poate schimba, nutrind in continuare intentii imperiale, in primul rand in raport cu vecinii sai mai apropiati sau mai indepartati!

Iar daca adaugam la aceasta insesi cuvintele rostite expres de dl. Rogozin, cum ca misiunea diplomatilor rusi - nota bene, actuali, nu imperiali ori sovietici - este “sa fie tot timpul prezenti si sa nu-i lase pe americani sa fie singuri cu europenii”, afirmatia de mai sus se justifica o data mai mult, alimentand si mai mult suspiciunile intemeiate ale aliatilor.

Eu recunosc ca nu sunt filorus. Dar am cautat intotdeauna sa raman realist. Tocmai de aceea, cu catva timp in urma, am numit absenta unor raporturi normale cu Rusia drept una una din lacunele diplomatiei noastre. Si asta in ciuda faptului ca, economic vorbind, pozitiile ocupate de firmele rusesti in Romania sunt mai puternice acum, decat erau pe vremea cand eram aliati, membri ai CAER-ului si impartaseam “aceleasi idealuri”. (Pentru aceasta pozitie mi-am luat portia de critica din partea “gardienilor valorilor occidentale” de pe meleagurile noastre).

Numai ca, atunci cand mi-am asumat riscul acestor critici, propunand initierea unui dialog serios cu Moscova (si pentru a recupera din decalajul care ne separa in acest domeniu de celelalte tari UE, inclusiv mari, ca Germania, Franta si Italia, sau de recenti membri, foste tari socialiste ca noi) am avut in vedere ca, de cealalta parte, vom avea de-a face cu parteneri seriosi, nu cu persoane care, dupa ce ne ameninta, ne iau apoi la misto, cand vad ca nu ne pot intimida.

Iar astfel de parteneri seriosi exista in Rusia. Numai daca ma gandesc la dl. Ivanov, fostul ministru al apararii de la inceputul anilor 2000, cu care am avut o relatie de respect reciproc si cu care care puteam sa discut, chiar in contradictoriu, in termeni civilizati, respectandu-ne reciproc opiniile si este suficient.

Iar acel domn Ivanov nu era un aparator mai putin serios al interesului national al Rusiei, decat crede dl. Rogozin ca este domnia sa. Spun asta, intrucat am asistat la suficiente luari de pozitie oficiale din partea dlui Ivanov in cadrul intalnirilor de la NATO sau al reuniunilor academice la care am avut ocazia sa participam impreuna. Iar drept rezultat, nu numai dl. Ivanov era respectat, dar si tara sa, Rusia, era respectata cu adevarat.

Inchei afirmand ca spun aceste lucruri fara sa stiu ce pozitie ocupa in prezent dl. Ivanov, caci, pana la urma, nu persoana sa ca atare conteaza, ci ca Rusia are oameni care se pot ridica peste nivelul remarcilor rostite de dl. Rogozin la Krasnoznamensk.

Pana la urma, dovada ca te-ai schimbat nu rezida in modul in care te comporti cu cei puternici, ci cum te comporti cu cei slabi, pe care, pana atunci i-ai napastuit …

PS. Este o o simpla intamplare ca “fontul” in care am scris aceste randuri este … “Georgia” … A fost, pur si simplu, alegerea calculatorului (e drept, un Mac Book Air … american!?)

Ioan Mircea Pascu

decembrie 21, 2011

Analiza a fost publicata initial pe www.contributors.ro

In penultima mea postare, in care argumentam ca, la sumitul trecut, Romania trebuia sa mearga pe mana Germaniei si Frantei si nu pe cea a Marii Britanii, afirmam ca, geografic, Germania se afla mai aproape de Romania decat Marea Britanie.

Atunci nu am simtit nevoia sa intru in amanunte, insa cineva mi-a atras ulterior atentia ca aceeasi situatie geografica nu a impiedicat cooperarea romano-britanica in anii interbelici, ceea ce este adevarat. Drept pentru care am facut o scurta analiza a datelor care s-au schimbat fata de perioada respectiva, pe care vreau sa o impartasesc cu cititorii postarii de fata. Ea nu are, deci, rigoarea stiintifica a unei analize istorice pure, ci se doreste doar o interpretare politica a faptelor istorice. (In general, insa, este deosebit de important ca factorii decizionali din domeniul securitatii, apararii si politicii externe sa fie la curent cu principalele repere istorice ale tarii, pentru a intelege mai bine ratiunile care au stat la baza deciziilor luate la un moment dat sau altul de predecesorii lor. Numai asa se va putea asigura o anumita continuitate in domeniile respective).

Odata cu aparitia – relativ brusca – a Rusiei pe granita noastra de est (la inceputul secolului al XVIII-lea), Moldova in primul rand, dar si Tara Romaneasca (mai putin Transilvania, aflata sub austrieci) au inceput sa resimta tot mai mult pericolul rusesc. Poate ca si acesta a fost unul din motivele pentru care turcii, profitand de “cazul Brancoveanu”, au decis – la 1714 – sa puna domni in cele doua tari direct din Fanarul Stambulului, intrerupand guvernarea cu domni pamanteni. Aceasta situatie a tinut pana la Revolutia lui Tudor Vladimirescu, cand, dupa o scurta perioada de revenire a domniilor pamantene, ambele principate ajung sub ocupatia militara rusa. Dupa infrangerea Rusiei in Razboiul Crimeii (1853-1856), mai precis in 1859, utilizand o lacuna in reglementarile impuse de marile puteri, cele doua principate isi aleg acelasi domn, un act politic care a dus inevitabil la unificarea lor.

Primul Razboi Mondial – care a consfintit caderea imperiilor in Europa – a creat dintr-o data doua oportunitati istorice pentru Romania: pe de o parte, i-a permis unificarea statala prin venirea Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei in granitele firesti ale statului roman, pe de alta, a diminuat presiunea directa a marilor puteri de pe granitele noastre (cu exceptia celei exercitate de Rusia, care si-a continuat existenta imperiala sub forma URSS).

Astfel, principala problema de securitate a Romaniei dupa primul razboi mondial a devenit pastrarea status-quoului teritorial in Europa, implicit a statului unitar roman. Iar acest lucru s-a facut pe trei planuri. Primul a fost prin intermediul sprijinului total acordat Ligii Natiunilor, organizatia creata la nivel continental exact in acest scop. Al doilea a fost prin intermediul initierii unor aliante regionale, menite sa tina sub control revendicarile teritoriale ale Ungariei (pentru aceasta a fost creata Mica Antanta intre Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia) si ale Bulgariei (scop in care a fost creata Mica Antanta balcanica: Romania, Iugoslavia, Grecia si Turcia). Este de mentionat ca toate aceste aliante regionale au fost sustinute de Franta si Marea Britanie. In sfarsit, al treilea plan l-a constituit un model de actiune politico-militara si economica, menit sa contrabalanseze noile forte care se faceau simtite in Europa interbelica.

Acest “model” este si cel asupra caruia vreau sa ma opresc mai mult, pentru a-mi explica afimatia din postarea amintita. Mai intai, prima “ecuatie” care trebuia rezolvata de Romania in perioada interbelica era aceea de a contracara pericolul de la rasarit (Rusia, care, se pare, a considerat intotdeauna Romania un obstacol artificial creat de occidentali, pornind de la latinitatea noastra, pentru a o impiedica sa ajunga la Stramtorile Marii Negre, nu s-a impacat niciodata cu revenirea Basarabiei in granitele firesti ale statului roman). Contracararea pericolului rusesc s-a facut (in afara incheierii unei aliante cu Polonia) prin stabilirea de relatii preferentiale cu tarile Europei Centrale si Occidentale. Numai ca, aici apare necesitatea unei “sub-ecuatii”, care trebuia sa contrabalanseze forta economica a Germaniei cu ponderea politico-militara a Frantei si Marii Britanii. Drept urmare, desi, sub raport comercial si economic, Romania interbelica nu s-a putut sustrage fortei de absorbtie a “aspiratorului” german, ea a cautat sa dezvolte cat a putut raporturile politico-militare cu Franta si Marea Britanie.

Insa, asa cum a demonstrat istoria, Germania devenise deja prea puternica pentru a mai putea fi “controlata” de Liga Natiunilor si, cu atat mai putin de Franta si Marea Britanie. Iar in conditiile in care Germania a reusit sa-si asigure “spatele” prin Tratatul Ribbentrop-Molotov, situatia Romaniei a fost pecetluita. Pierzand pe rand Basarabia, parte din Transilvania si Cadrilaterul, obtinand in schimb garantarea teritoriala din partea Germaniei (ceea ce a stopat apetitul expansionist al URSS, care vroia si restul Bucovinei si Moldovei), Romania nu a avut decat o singura calea: sa mearga complet pe mana Germaniei, ceea ce a si facut, cu rezultatele cunoscute, pe care nu vreau sa le comentez acum si aici.

Ajunge doar sa spun ca Actul de la 23 August 1944 nu a fost anti-german, ci pro-romanesc! Dupa Stalingrad, conducerea Romaniei a inteles ca URSS a preluat definitiv initiativa si, inevitabil, ca tara va fi nevoita sa se opuna ocupatiei directe a teritoriului national de fortele militare sovietice. Or, tocmai ca sa evite o infrangere militara si, in consecinta, ocupatia militara a tarii, autoritatile romanesti au fost cele care au intiat si dus la capat Actul de la 23 august 1944.

Rezultatul, dincolo de faptul ca iesirea noastra de jure din razboiul contra aliatilor s-a petrecut abia la 12 septembrie 1944, timp in care sovieticii ne-au tratat ca inamici, a fost ca autoritatile romane au fost cele care au intampinat fortele sovietice, atunci cand au intrat in Bucuresti, pe 29 august 1944! Astfel, Armata Rosie a avut un interlocutor real si legal in autoritatile romanesti, cu care, de voie, de nevoie, a fost silita sa cooperareze pentru asigurarea tuturor celor necesare pentru continuarea operatiunilor sale militare de pe teritoriul romanesc.

Din cate cunosc – sigur, istoricii de meserie stiu mai bine – Regele ar fi oferit germanilor o perioada de timp ca sa se retraga in liniste din Romania, fara sa li se opuna rezistenta. Aceasta oferta ar fi fost insa respinsa de germani, care, prin Generalul Gerstenberg, cel care a comandat represiunea revoltei de la Varsovia, a dat curs ordinelor venite de la Berlin si a dispus bombardarea Bucurestilor pe 24 august 1944. (Ceva adevar trebuie sa existe in aceasta supozitie, intrucat, in zilele imediat urmatoare actului de la Bucuresti, Molotov se referea explicit la faptul ca, in conditiile cerute anterior de romani pentru acceptarea unui armistitiu, figura si acordarea unui termen de 15 zile pentru retragerea trupelor germane din tara).

As adauga ca acelasi obiectiv l-au urmarit si polonezii, atunci cand s-au ridicat impotriva germanilor in Varsovia, odata ce trupele sovietice atinsesera Vistula. Numai ca, intrucat ei nu erau expresia unor autoritati poloneze “pamantene” (statul polonez fusese desfiintat dupa ocuparea lui de germani si sovietici in 1939), ci ai guvernului polonez din exil de la Londra, Armata Rosie – care avea si ea proprii candidati pentru noul guvern polonez de dupa eliberare - a facut o “pauza de mars” la portile Varsoviei, urmarind cum germanii eliminau rezistenta poloneza legata de Londra …

Daca punem in balanta revolta poloneza si Actul de la 23 august, ambele urmarind acelasi scop, vom observa ca cel de-al doila a reusit, chiar si daca numai partial. Aceasta pentru ca, spre deosebire de Polonia, Romania nu facea obiectul interesului occidental (tocmai de aceea, Churchill o si cedeaza in proportie de 90% URSS-ului, in octombrie 1944). De asemenea, crucial, statul roman, desi ciuntit dupa cedarile fortate din 1940, a ramas in picioare, cu organizare si autoritati, care au putut astfel efectua Actul de la 23 august si, ulterior, coopera cu autoritatile militare sovietice.

Ce s-a schimbat intre timp? Sigur, Marea Britanie si Franta tot dincolo de Germania au ramas, iar Rusia, in “revenire de forma”, incepe sa devina tot mai amenintatoare. Diferanta substantiala este ca, de data aceasta, Romania se afla ancorata institutional in Vest! Tocmai acesta a si fost sensul eforturilor noastre de a valorifica rapid si complet “fereastra de oportunitate” oferita de schimbarile profunde din partea de rasarit a continentului, intervenite odata cu 1989.

(Ceea ce am gresit este ca, odata intrati, am considerat ca ne putem culca pe lauri si nu am mai intreprins nimic pentru a ne consolida statutul astfel castigat in interiorul institutiilor occidentale respective. Tocmai de aceea, acum cand , in EU, are loc o concentrare si mai mare a deciziei, iar NATO se afla in pragul ajustarii la situatia creata prin diminuarea angajamentului american, noi ne aflam la marginea proceselor respective …)

Uniunea Europeana nu mai este doar o institutie comerciala, creata in jurul unei “Piete Comune”, ci o constructie care are de acum o importanta dimensiune politica si, iata, in ultimul timp, financiara, fiscala si bugetara. Ori, in aceste conditii, ponderea Germaniei se face simtita in toate aceste planuri, nu numai in cel economic si comercial. Aceasta este diferenta fata de greutatea si rolul Germaniei din perioada interbelica. Optiunea unor raporturi politico-militare preferentiale cu Franta si Marea Britanie, pentru a “contrabalansa” ponderea Germaniei pur si simplu nu mai exista! Iar daca, mai mult, am incerca sa ne incapatanam sa credem ca ea exista totusi, am sfarsi prin a ne auto-exclude in fapt din Uniune.

Aceasta pentru ca, spre deosebire de Germania si Franta, care au o miza directa in salvarea “Euro”, deci in integrarea pe mai departe a UE, Marea Britanie lasa sa se inteleaga ca isi urmareste doar propriul interes national, fiind preocupata de ce se intampla acum in Uniune doar in masura in care beneficiile participarii sale la “piata unica” ar fi in pericol …

Sigur, Marea Britanie isi poate permite o asemenea pozitie. Romania, nu! Asta ca sa nu mai spun nimic despre faptul, la fel ca in trecut, interesul britanic pentru tara noastra este, aparent, minim. Ori, atunci pentru ce sa faca Romania un gest sinucigas, refuzand inscrierea in efortul european de salvare a “Euro”, printr-o integrare fiscala si bugetara corspunzatoare?

Marea Britanie, care a mai pierdut batalii si inainte, va duce, cum aratam deja in ultima postare, o batalie acerba de ariergarda. In plus, evolutia lucrurilor este departe de a fi liniara, situatia putand sa se modifice radical de la o zi la alta, ceea ce nu exclude ca si Romania sa faca ajustarile necesare pentru a-si armoniza pozitia cu noile situatii. In plus, respectul traditional al romanilor pentru Marea Britanie ramane. Numai ca, destinul Romaniei va fi cel al integrarii pe mai departe a Uniunii Europene. Iar atata timp cat acesta depinde de deciziile luate la Berlin si Paris, interesul nostru national va impune sa mergem in aceeasi directie.