ianuarie 8, 2010 de Ioan Mircea Pascu
Marturisesc ca succesul postarii mele referitoare la “taxa pe fericire” m-a luat pe neasteptate. Public de ani de zile lucruri serioase, insa niciodata nu am avut atata succes ca acuma cand am publicat un text pe care l-am scris cu un amuzament amar. Vorba ceea, nu aduce anul ce aduce ceasul!
Am vrut, pur si simplu, sa arat cat de absurda este impozitarea fast-food-urilor, a dulciurilor si a bauturilor carbogazoase – singurele la care o mare masa de cetateni au acces (studentii, oamenii grabiti, copii necajiti s.a.). Si nu am vrut sa arat lucru asta intr-un registru serios, pentru ca pur si simplu, cu cei cu care avem de-a face, nu as fi avut succes. Tocmai de aceea am adoptat nota ironica; sa ii fac de ras cu prostiile care le trec prin cap (ca politistul aluia, caruia ii trecuse prin cap sa se intre cu forta in conturile oamenilor pentru prelevarea amenzilor, va mai aduceti aminte?). In subsidiar, am mai vrut sa arat cat de usor este sa faci o construtie institutionala – pentru recompensare unui acolit – chiar si pe baza unei tampenii … Sper sa fi reusit! Si promit sa recidivez, caci tampeniile lor nu se sfarsesc aici, iar eu resurse de ironie mai am cu carul!
Dintre comentariile primite, m-as referi la doua: un suporter guvernamental mi-a adresat un singur cuvant: frustratule, in timp ce o persoana de sex feminin mi-a ridicat o problema “tehnica” pe care am neglijat-o: de de i-am spus “taxa pe fericire”, caci nu toate partidele de sex se incheie cu satisfactie reciproca. Daca doamnei/domnisoarei i-am dat dreptate, incercand sa ma scuz cu faptul ca, atunci cand legiferezi, este inevitabil sa nu generalizezi, domnului respectiv i-am spus ca oamenii fara simtul umorului sunt de compatimit!
Pentru comentarii va rugam accesati www.impascu.wordpress.com