decembrie 29, 2009 de Ioan Mircea Pascu
Va mai aduceti aminte? In vremea fanariotilor (1714-1859), un pretendent la tronurile Tarilor Romanesti mergea la sultan sa obtina domnia. Ca sa il “scoata” din scaun pe ocupantul de la momentul respectiv, pretendentul trebuia sa faca doua lucruri: intai, sa ofere o suma de bani pesin mai mare decat oferise domnul si, apoi, sa promita ca va trimite la Inalta Poarta mai mult decat trimitea domnul de pe tron?!
De unde, insa, banii? Ei proveneau, de regula, de la bancherii venetieni si genovezi, care ii dadeau cu dobanzi corepunzatoare? Daca primea “firman”, pretendentul, insotit de noua “Curte” – cei care asteptau sa fie rasplatiti cu dregatorii grase in stat – descindea in capitala, eventual, insotit si de un mic grup de militari otomani, pentru confirmarea aprobarii Inaltei Porti. De regula, domnul fie fugise deja (urmand sa ia si el drumul Stambulului, incercand sa obtina tronul inapoi prin acelasi procedeu, insa plusand), fie, daca nu apucase, era strangulat prin vrun colt al palatului de calaul turc care, daca era cumva incoltit de garzi, striga “Mazil”, ceea ce le facea sa se retraga, lasand domnitorul la mana destinului, mai precis a calaului, care, cum aratam, il sugruma cu un snur de matase!?
Odata ajuns domn, pretendentul trebuia sa faca trei lucruri: primul, sa inapoieze venetienilor si genovezilor imprumutul facut, plus dobanzile aferente. Al doilea, trebuia sa organizeze exploatarea tarii, astfel incat sa trimita Inaltei Porti sumele mai mari promise. Si, in fine, sa isi chiverniseasca el insusi afacerile, pentru a se si imbogati pe deasupra. Caci, oare nu pentru asta s-a batut atata sa ajunga domn?
E superfluu sa mai spun ca orice asemanare cu viata reala este cu totul intamplatoare si neintentionata …
Pentru comentarii va rugam accesati www.impascu.wordpress.com