februarie 4, 2010 de Ioan Mircea Pascu

Pentru a evita orice intepretare neadevarata referitoare la acest subiect, aduc la cunostinta faptul ca am fost invitat, am primit materialele, dar am anuntat ca nu voi putea fi acolo. Cauza a reprezentat-o faptul ca a trebuit sa conduc lucrarile Comisiei de Afaceri Externe, care discuta, printre altele, doua rapoarte importante privind politica externa si de securitate comuna a UE. Sper sa fi fost bine inteles. Voi fi insa la Congres.

februarie 2, 2010 de Ioan Mircea Pascu

Legatura mea cu Japonia dateaza din noiembrie 1990, cand am facut parte din delegatia oficiala romana la ceremonia incoronarii imparatului Japoniei. Ulterior, am facut un stagiu de cca. 7 luni, ca bursier al Fundatiei Japonia, la Sapporo si Tokio, prilej cu care am scris doua lucrari la cererea gazdelor mele. Ulterior, am vizitat frecvent Japonia, unde mi-am facut prieteni importanti si statornici, ultima oara fiind saptamana trecuta. Cu acest prilej am fost invitat sa conferentiez la Forumul Japonez de Relatii Internationale, unul din cele doua institute la care am fost in 1992-1993, pe tema UE dupa Lisabona, precum si la Universitatea Shizuoka, pe tema reformarii sistemului international. In plus, am participat la cea de-a treia editie a dialogului Japonia – Marea Neagra, in calitate de referent la ultima sectiune, cea privitoare la interesul japonez in zona Marii Negre.

De fiecare data – ultima oara inainte de saptamana trecuta, in 2007, ca membru al Delegatiei Parlamentare a UE pentru relatiile cu Japonia din care fac si in prezent parte – am considerat vizita in Japonia drept o adevarat baie de civilitate si politete, care nu poate decat sa-ti bucure sufletul, dar sa te si intristeze, vazand diferenta care ne separa, nu numai pe noi romanii, dar chiar pe noi europenii de ei … Tocmai de aceea ma bucur ca, de data aceasta, am putut sa o iau cu mine si pe Teodora, fiica mea cea mica, drept cadou pentru implinirea varstei de 16 ani. Imi face mare placere sa constat ca si ea, ca si mine si Veronica, fiica mea mijlocie, care a avut numeroase contracte de modelling in Japonia, s-a indragostit pur si simplu de aceasta tara minunata.

Sunt nenumarate lucruri care merita sa fie mentionate, de la aspectul strazii, curat si viu colorat, atat ziua, cat si noaptea, la modul in care arata astazi Tokio, un oras cu multi zgarie-nori, in ciuda seismicitatii ridicate ?!

file:///Users/ioanpascu/Desktop/Foto%20Japonia/Tokio%20din%20Roppongi%20Hills

file:///Users/ioanpascu/Desktop/Foto%20Japonia/Teodora%20la%20Shibuia

Tokio este conurbatie strabatura de o retea de bulevarde largi, care sunt dublate sau chiar trriplate prin sosele suspendate, astfel incat camioanele si aubobuzele trec prin dreptul ferestrelor de la etajul cinci sau sase al cladirilor …

Metroul – care, datorita indicatoarelor in japoneza si complexitatii sale generale – sperie la prima vedere, este usor de folosit, odata ce ii prinzi “spilul”, cum se spune. Fiecare linie este notata cu prima initiala (de pilda, G, pentru linia Ginza), urmata de numarul statiei, astfel incat, dat fiind ca, sub caracterele japoneze, indicatiile sunt date si in engleza, iar fiecare sens de mers este bine marcat prin numarul crescator sau descrescator al statiilor, te descurci relativ usor. Pana si automatele de cumparat bilete au o icoana indicand limba engleza, ceea ce iti permite sa faci alegerea convcenabila, dupa atingerea ei.

Lumea se comporta foarte civilizat, oamenii asteapta in dreapta sau stanga usii, permitand calatorilor sa coboare mai intai. In interior, majoritate fie citesc, fie … motaie, pe considerentul ca fiecare moment ca acesta trebuie folosit pentru recuperarea energiilor?! Unele statii, mai moderne, au un zid protector intre peron si linie, care are usi in dreptul carora se deschid cu mare precizie usile vagoanelor. Nici un milimetru mai sus sau mai jos.

file:///Users/ioanpascu/Desktop/Foto%20Japonia/intrare%20in%20trenul%20de%20metrou

file:///Users/ioanpascu/Desktop/Foto%20Japonia/statie%20de%20metrou

La fel si cu Shinkansenul, trenul de mare viteza – intre 200 si 300 de km pe ora – care se opreste exact in dreptul semnelor de pe peron, cu oamenii aliniati unul in spatele altuia, in functie de momentul sosirii …

Cea mai impresionanta insa este politetea oamenilor, care zambesc si cauta sa raspunda tuturor intrebarilor pe care le-ai putea pune. Multi nu stiu engleza, insa chiar si asa, de pilda cand platesti la un magazin, iti primesc banii pe o tavita si iti spun in japoneza cat a costat, cat ai dat si cat trebuie sa primesti restul, pe aceeasi tavita …

In aceste conditii, nu e de mirare ca revenirea in Europa, care, arogant, se crede mai “civilizata”, iti produce o usoara strangere de inima …

PS. Am inclus linkuri pentru cateva fotografii, insa nu sunt convins ca vor putea fi deschise. oricum, am incercat …

Pentru comentarii va rugam accesati www.impascu.wordpress.com

februarie 1, 2010 de Ioan Mircea Pascu

Doua sunt ratiunile pentru care m-am decis sa “rup tacerea” daca se poate spune asa. Prima este generala: in politica, daca nu participi, nu existi; a doua este concreta: multa lume vrea sa parasesc expectativa si sa ma implic.

Intr-un articol publicat in Q Magazin imediat dupa pierderea prezidentialelor, spuneam ca scenariul care mi se parea cel mai probabil in conditiile actuale era cel din 1997, si nu cel din 2005. Asta pentru ca evaluam – si o fac si acum – ca exista pericolul ruperii partidului, cum s-a intamplat in 1997, si cum nu s-a intamplat in 2005 (printre altele, pentru ca “nemultumitii” din 2005 erau cu mult mai atasati PSD, decat cei din 1997, care, dupa ce nu reuseau sa puna mana pe conducerea partidului, provocau ruputura, infiintand alta formatiune politica). Singura asemanare este ca, daca implicarea fortelor externe partidului a fost clara in 1997, nici acum nu putem face abstractie de ea (vezi, de pilda, legaturile cu Cotrocenii, fie de grup, fie personale, ale unora dintre “competitori”).

Adrian Nastase apecia ca PSD-ul actual este sub PSD-ul de atunci, ca a ajuns un “partid de mana a doua”. Sigur, astazi nu mai suntem in situatia de a face guvernul singuri, cum l-am facut in 2000, ceea ce inseamna ca suntem sub performanta de atunci, insa nici alte partide nu pot sa o faca, nici macar PDL-ul, cu care ne comparam, care este la guvernare sprijinindu-se pe o majoritate “carpita”?!

Pur si simplu, in Romania de astazi, guvernarea este – si va mai fi pentru catva timp – o chestiune de alianta, nu de asumare singulara, ceea ce reprezinta un alt standard la care trebuie sa ne raportam, comparativ cu 2000. (Din pacate, noi romanii de astazi, ca si cei din perioada interbelica, care au institutionalizat guvernarea singulara, nu reusim sa stapanim arta guvernarii in coalitie, iar lucrul acesta costa tara).

Diferenta dintre PSD-ul din perioada 1996-2000 si cel de dupa 2005 consta in tipul de conducere: atunci era o conducere cu adevarat colectiva, in care marile decizii erau “rumegate” intre toti cei care reprezentau conducerea aleasa, ceea ce, printre altele, reducea riscul greselilor. In plus, pozitiile pe care le adoptam erau de aceea stabile, nu schimbate rapid cu 180 de grade, sub imperiul “modei politice”, ceea ce produce confuzie atat la nivelul electoratului, cat si la cel al propriilor cadre. Aceasta tocmai pentru ca, pe de o parte, erau, cum aratam, fructul unui efort cu adevarat colectiv, iar, pe de alta parte, nu se aplecau dupa cum batea vantul (PDSR/PSD era criticat, de pilda, pentru faptul ca nu facea promisiuni, nu pentru ca le facea nerealiste si pe banda rulanta).

Care este cauza ca PSD-ul de astazi nu mai seamana cu cel de atunci (lasand, sigur, la o parte, faptul ca opereaza intr-un mediu politic diferit)? Dincolo de stilul de conducere al celor din fruntea partidului, cred ca este vorba de inlocuirea autoritatii centrale, existente atunci, cu un numar – mai mare sau mai mic, depinzand de conjunctura – de “centre de putere”. Atunci partidul era bine structurat, cu o conducere care se bucura de autoritate necontestata, functionand ca un organism unitar, inchegat, acum discutam despre un “echilibru de putere” intre cateva “centre”, fiecare cu autoritatea sa, pe care conducerea incearca sa le tina in balanta. Ori, in aceste conditii, actul de conducere nu mai are cum sa fie colectiv, caci discutam de decizii luate in urma confruntarii/intelegerii dintre centrele de putere.

Originea fragmentarii (unii ii spun “baronizare”) se afla in ceea ce s-a intamplat dupa 2000, cand partidul si-a asumat atat guvernul, cat si presedintia. Inevitabil, conducerea partidului nu a mai putut fi rupta de activitatea de guvernare – de unde si acuza adusa PSD-ului de “partid-stat” – ea devenind mai pronuntat autoritara. Astfel incat, dupa pierderea alegerilor din 2004, nemultumirea si frustrarea liderilor de organizatii nu a mai putut fi stapanita, putand fi astfel explotata de noua conducere. Asa s-a facut primul mare pas spre existenta mai multor “centre de putere”, intre care conducerea trebuia sa mentina un echlibru, daca vroia sa ramana in continuare acolo unde era.

Al doilea mare pas a fost sprijinul pe care PSD-ul l-a acordat instantaneu ideii de vot uninominal si de alegere printr-un singur tur de scrutin a presedintilor de consilii judetene. Prin aceasta, forta “centrelor de putere” din interiorul partidului s-a consolidat si mai mult, disciplina interna s-a diluat, iar conducerea a devenit si mai mult prizoniera mentinerii “echilibrului de putere” dintre ele (asa se si explica, de pilda, abandonarea “grupului de la Cluj”, intrat in conflict cu celelalte “centre de putere”).

In aceste conditii – accentuate prin pierderea alegerilor prezidentiale – contestarea actualei conduceri era inevitabila. Numai ca, cel putin pana acum, discutam nu in termenii unei viziuni de re-integrare a puterii in interiorul partidului, ci, din pacate, de o confruntare intre centrele de putere existente si altele care vor sa castige/recastige ele suprematia, prin indepartarea actualei conduceri, pe considerentul penalizarii pentru greselile din campanie, raspunzatoare de esecul electoral.

Sigur, realizez ca voi fi acuzat de prea multa “teorie” in analiza de mai sus; in plus, unii imi vor reprosa ca nu dau nume (desi analiza este destul de stravezie, iar criticile se aflam mai ales in ceea ce nu am spus, decat in ce am spus). Personal, insa, sunt convins ca, daca vrem sa vindecam, trebuie sa identificam mai intai boala, ori, pentru mine cel putin, aceasta consta in actuala fragmentare a puterii din interiorul partidului. Toata lumea, si electoratul, dar si reponsabilii locali doresc unitate, coerenta si autoritate adevarata in partid, iar “competitorii” trebuie sa stie cum sa le raspunda. Daca vom merge in continuare pe principiul “scoala-te tu, ca sa ma asez eu”, fara sa ne gandim la refacerea interna a partidului, nu am facut nimic, cel mult, vom mai amana putin – pana trece euforia instalarii unei noi conduceri – momentul iesirii PSD din arena …

In ce ma priveste, eu nu doresc acest lucru si sper ca, impreuna cu altii, sa il pot evita.

Pentru comentarii va rugam accesati www.impascu.wordpress.com